Înfiptă mi-e bucătăria, măi

Ușile se deschid mereu în față

De ce niciodată în spate?

Mă sar pe un cal de capot albastru

Care mă aruncă cincizeci de metri în aer

Și apoi mă prinde într-o prăjină

Ca un acrobat care face clătite pe sârmă

Mă supă

Mă foc

Mă tristețe cu chip de ușă ruginită

Labila mea ureche tânjește după osciorul tău

Mă muzică pe cântecul pe care-l ascultam în bucătăria ta

Mă înfiptă în geamul tău de sticlă sub care îți dormeai inima

Te calc și te strivesc ca un storcător de portocale performant

Când muzica se va sfârși, nu va mai rămâne nici pulpa din tine

Va trebuie să sar și să mă arunc de pe fereastră cu un pahar de vin roșu

Ca să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic

Că am rămas în continuare în bucătăria ta

În care nu e loc nici măcar pentru embrioni

Te tac și mă culc pe buza ta

Vrei să mă regat

Dar vai, nu mai există regi și prințese în ziua de azi

Nu există decât bucătăria

Bucătăria e singura realitate palpabilă

Acolo oamenii se simt oameni

Mănâncă, taie, storc, înghit

În bucătărie nu e loc de gândit

Bucătăria e locul acțiunii

Locul unde oamenii pot fi oameni pe orizontală

Cimitirul sufletelor

Camera ta de prăjit vorbe mă lasă rece

Așa să știi

Și dacă speri cumva că….

Îți spun de pe acum că n-o să-ți gătesc.

 

 

 

un perete

să fim mai mult zăpadă și mai puțin cuvinte

să ne topim în albul fiecăruia

aș vrea să nu mai eu

aș vrea să nu mai tu

aș vrea să vreau fără eu

aș vrea să fii fără tu

aș vrea să mă gândesc la acum ca la mâine

cu responsabilitate și dorință de muncă

aș vrea eul din tu

eul fără Eu

eul tău gol și lipsit de e-uri

e-ul tău crud și nemestecat.

aș vrea să nu mai fiu Eu

dar să fiu eu

aș vrea să nu mai fii Tu

și să fii tu

aș vrea noi

aș vrea noi

aș vrea noi ca un perete de sticlă

transparent

un perete de noi

un perete de noi

un perete din noi.

un perete.

Ce caută acest perete între noi?