Doru

 

Pe Doru îl cunosc de aproape trei ani, de când am început renovarea casei alor mei. Doru are patruzeci și ceva de ani și este muncitor necalificat. Adică face de toate. Știe să văruiască, să dea cu tinci, cu glet, să pună faianță, să monteze uși, vc uri, becuri. Chiar și hamace. Are ochi albaștri, un frate Titi, o soție căreia îi spune Măslina și un fiu care joacă baschet. E pasionat de apicultură și vara e mereu în căutare de stupi. Doru poartă un tricou albastru pe care scrie Romstal, niște pantaloni de treling cu dungă pe lateral și o căciulă pe care o ține mândru în sus, ca un coif de samurai.

 

În timp ce scriu, îl aud pe Doru cum își trage mucii și umblă să găsească diblul potrivit pentru a-mi monta balansoarul. Liniște și pace, doar câte un ah, tus mijlocu mătii din când în când mai rupe monotonia.

 

Muncitorul Doru s-a urcat pe scară și tocmai îmi dă o gaură imensă cu bormașina în tavan. Are o căciulă pe care-o poartă pe post de coif și fluieră. Așe e bine,  își zice victorios. Tocmai a terminat de bătut un cui. M-am mai liniștit. Se pare că nu sunt singura care vorbește singură.

 

Doru măsoară cu ruleta. Patru sute, mustăcește cu creionul în gură, în timp ce își trage pantalonii de la trening în timp ce se uită în sus. Semn că ceva nu e bine.

 

Aoleu, da e cald tare aicea, îmi zice el. Nu știu dacă să mă simt și să fac ceva în această privință. Rămân pe canapea și îl privesc în continuare. Doru se duce să-și aducă ghetele ca să poată sta mai bine pe scară. Până la urmă, renunță la idee și bagă din nou bormașina în funcțiune. Concert pentru bormașină și cui în re major de Doru. Sublim.

 

-Cât de mare facem gaura aia? mă întreabă el.

 

-Păi cât mai mică.

 

-Păi mai mică de atât nu se poate.

 

-Atunci lăsați-o așa.

 

-De treizeci o facem.

 

-De treizeci, răspund eu.

 

Doru măsoară din nou. Treizeci. Bun, până aici e bine, anunță el.

 

Răsuflu ușurată.

 

În timp ce lucrează cu spor, Doru fluieră de mama focului. Mă gândesc cum ar fi fost viața lui Doru dacă ar fi fost musician. Îl întreb:

 

-Auziți, ce meserie v-ar fi plăcut să aveți?

 

Îmi plăcea să cânt când eram mic, dar nu știu ce voce aveam. Nu știu ce meserie. Cred că aș putea să fac orice meserie. Că mă adaptez. Chiar și dinți cred că aș putea să fac. Pe bune.

 

Doru se urcă din nou pe scară.

 

Ceva nu-i bine, zice el.

 

După ce-a dat gaura de treizeci în tavan, Doru și-a dat seama că ceva nu e bine.

 

Adică nu-i greșit, da nu-i bine, zice el. E poziția nasoală. Stai să vezi aici când o fi. Când om da cu glet. Văileu.

 

Mă întreb dacă toți cei care cumpără un balansoar se confruntă cu aceleași dileme tehnico-metafizice ca mine și Doru. Mă îndoiesc.  Cumva simt nevoia să-i aprofundez biografia, așa că îl întreb ce ar face dacă ar câștiga un milion de euro.

 

E, m-aș destrăbăla. M-aș duce la fete. Aș cumpăra și eu o casă. Pe care s-o închiriez. Aș investi. Da nu toți. În ceva care să producă. Că repede se duc banii. Ai văzut ce-au pățit ăstia care-au câștigat la loto? Unu a murit, altu a făcut accident. Banii trebuie cheltuiți cu socoteală. E, glumesc, nu m-aș destrăbăla. I-aș cumpăra un apartament lu fi-miu. Ca să nu mai stea cu babalâcii în garsonieră. Da suntem săraci. Așa ne-am născut. Nu suntem noi de vină.

 

Mă mănâncă, mă mănâncă chelea, de sărăcie… îl aud pe Doru cum cântă, în timp ce se urcă pe scară și are un dialog cu un șurub.

 

Dacă un rahat din ăsta mic de șurubel te chinuie așa, gândește-te la restul. Nu mai vrea. Hm. Nici de-a dracu nu vrea. Păi ce-I, prost? Aoleu, da ce mă mai doare junghiul ăsta. Uite aici, între coaste, îmi arată el.

 

-Nu ați mers la doctor?

 

Da ce, eu am timp de doctor? N-am timp de doctor. Doctorii sunt pentru cei cu bani și cu timp liber. Eu n-am nici una nici alta.

 

Doru continuă măsurătorile, visând poate cum ar fi să aibă un milion de euro, în timp ce eu mă gândesc la capitalismul care omoară sufletele. Noroc cu bormașina care ne mai scoate un pic din monotonia genialității noastre de zi cu zi.

 

 

 

Advertisements

Ora 14

14 ore de când sunt

oare cât timp din ele sunt?

14 ore de la ultima mea naștere

14 ore de când ai plecat

14 ore de discernământ

14 ore de gând

14 ore de când?

14 ore de acum

14 ore de mine

cât din 14 egal cu tine?

14 ore și 15 minute

nimic nu se întâmplă și nimic nu se strică

14 ore de veșnicie

16 minute de nimicnicie

ora 14 și 19 minute

ce e timpul

în afară de cifre?

14 ore în prezentul etern

unde totul e 14 și 14 e peren

 

 

Înfiptă mi-e bucătăria, măi

Ușile se deschid mereu în față

De ce niciodată în spate?

Mă sar pe un cal de capot albastru

Care mă aruncă cincizeci de metri în aer

Și apoi mă prinde într-o prăjină

Ca un acrobat care face clătite pe sârmă

Mă supă

Mă foc

Mă tristețe cu chip de ușă ruginită

Labila mea ureche tânjește după osciorul tău

Mă muzică pe cântecul pe care-l ascultam în bucătăria ta

Mă înfiptă în geamul tău de sticlă sub care îți dormeai inima

Te calc și te strivesc ca un storcător de portocale performant

Când muzica se va sfârși, nu va mai rămâne nici pulpa din tine

Va trebuie să sar și să mă arunc de pe fereastră cu un pahar de vin roșu

Ca să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic

Că am rămas în continuare în bucătăria ta

În care nu e loc nici măcar pentru embrioni

Te tac și mă culc pe buza ta

Vrei să mă regat

Dar vai, nu mai există regi și prințese în ziua de azi

Nu există decât bucătăria

Bucătăria e singura realitate palpabilă

Acolo oamenii se simt oameni

Mănâncă, taie, storc, înghit

În bucătărie nu e loc de gândit

Bucătăria e locul acțiunii

Locul unde oamenii pot fi oameni pe orizontală

Cimitirul sufletelor

Camera ta de prăjit vorbe mă lasă rece

Așa să știi

Și dacă speri cumva că….

Îți spun de pe acum că n-o să-ți gătesc.

 

 

 

ziua când m-am despărțit de Mădălina

 

Inspir, expir. Inspir….expir…let go of everything.

M-am gândit să scriu azi despre inspirație având în vedere că habar n-am ce este și nici măcar nu știu dacă există. Pentru mine, inspirația e ceva asemănător lui Moș Crăciun. Vine cam o dată pe an, îmi aduce o ciocolată și după aia pleacă. Deci nu prea ne vedem, deși eu o rog tot timpul să vină. Mă simt de parcă aș fi un gras ochelarist și coșuros care se roagă de Mădălina Ghenea să meargă cu el la bal.

Vine, pleacă când vrea ea…te lasă cu ochii-n soare când ți-e lumea mai dragă… Ia gata. Să facă ce vrea ea. N-am de gând să stau să aștept toată viața după cineva care nu știe ce vrea și se mai comportă și ca o gagică la menstruație.

Dragă Mădălina,

M-am gândit și cred că e mai bine s-o lăsăm așa. Fiecare pe drumul lui, știi ce zic? Nu te superi, nu? Știam eu că ești și deșteaptă, nu numai frumoasă. Știu că doare, dar mai bine acum decât mai târziu. Nu, chiar nu se mai poate. Îmi pare rău, dar e prea târziu…

Mădă, știi și tu că ciorba reîncălzită nu mai are același gust… de ce continui? Ne chinuim reciproc. În plus, eu…nu te mai iubesc. Nu, nu mă văd cu altcineva. Pur și simplu vreau să fiu singur o perioadă. Ești o fată frumoasă, o să-ți găsești repede pe altcineva. 

Nu mă iubești, doar crezi că mă iubești, dar în timp o să-ți dai seama că există o diferență între iubire și dorință.

Hai, te pup. Să ai grijă de tine. Mai vorbim.

 

 

 

un perete

să fim mai mult zăpadă și mai puțin cuvinte

să ne topim în albul fiecăruia

aș vrea să nu mai eu

aș vrea să nu mai tu

aș vrea să vreau fără eu

aș vrea să fii fără tu

aș vrea să mă gândesc la acum ca la mâine

cu responsabilitate și dorință de muncă

aș vrea eul din tu

eul fără Eu

eul tău gol și lipsit de e-uri

e-ul tău crud și nemestecat.

aș vrea să nu mai fiu Eu

dar să fiu eu

aș vrea să nu mai fii Tu

și să fii tu

aș vrea noi

aș vrea noi

aș vrea noi ca un perete de sticlă

transparent

un perete de noi

un perete de noi

un perete din noi.

un perete.

Ce caută acest perete între noi?

 

haștag filin crietiv (sau despre inspirație atunci când n-o ai)

N-am inspirație!

-Calmează-te, o să ai mâine, îmi zice Emanuel.

Emanuel e vocea mea interioară. Intervine numai în cazuri de maximă urgență.

Da, dar nu pot să fac nimic! N-am inspirație nici măcar să mă inspir..

-Pui prea multă presiune pe tine, îl aud pe Emanuel. Gândește-te la Hitchcock. Ce, crezi că el crea continuu? Când nu-i venea o idee cum să continue povestea, se apuca și povestea cu totul altceva.

Păi bine, Emanuel, el își permitea pentru că era Hitchcock. 

-Nu poți să faci nimic cu pistolul la tâmplă. Cu atât mai puțin când e vorba de inspirație. Gândește-te la marii pictori. La Michelangelo. De câte ori a stricat capela sixtină până când a fost mulțumit? Crezi că totul iese așa din prima? N-ai nici un pic de răbdare. Vrei totul dintr-o dată. Nu se poate așa.

Nu ajungeam nicăieri cu Emanuel. După ce că mă zbăteam în focurile creației, mai venea și Emanuel cu psihanaliza lui.

Dacă tot n-am inspirație și nu pot să creez nici un căcat, hai măcar să mă uit la ce fac alții, îmi zic. O actriță îmi spusese zilele trecute că John Cleese, renumitul actor și scenarist Monty Python, are o teorie despre creativitate.

Caută pe youtube  John Cleese on creativity și-o să găsești acolo.

Mă duc pe youtube, tastez. Găsesc. Mă uit. Teoria lui e cât se poate de simplă. Mistăr  Cleese spune că există două stări mari și late ale omului:  open și closed. Starea closed e cea în care suntem noi mai tot timpul: neliniștiți, cu gândul că trebuie să facem curățenie, să-i trimitem mail lu Mitică, să-l sunăm pe Gică, să ne întâlnim cu Costică. Starea open, dimpotrivă,  este cea în care ești detașat și super zen.

Ca să creăm trebuie să fim în starea de open…

Serios? N-aș fi zis….

Ca să ajungem în starea de open…

Hai, bagă, că mă mistuie focurile creației…

avem nevoie de două coordonate: spațiu și timp. Prima: spațiul.  Trebuie să ne creăm o oază, un fel de loc în care să nu putem fi deranjați sau întrerupți de la chestiile cotidiene.

-Să-mi creez o oază. Specialitatea mea. Cu asta îmi ocup timpul. Mai departe.

…a doua coordonată este timpul. Trebuie să ne stabilim un interval clar între ce ore să fim creativi. Nu cinci ore ca nesătulii, puțin și  eficient. O oră, o oră și-un sfert, maxim.

-Doar o oră în care să fiu creativă? Mamă, păi n-am ce face..

…Și asta e tot.

Băi, ești nebun? Doar o oază și-o oră pe zi era tot ce aveai nevoie ca să fii următorul Fleming? Păi dacă-i așa,  acum mă apuc. Mă uit la ceas. 22: 28. Perfect. Până la 23 30 rup.

Îmi pregătesc oaza, închid telefonul, mă așez tacticos pe canapeaua mea de catifea galben muștar și aștept să mă lovească creativitatea. Mă lovea din părți.

Inspirația vine de unde te aștepți mai puțin, îl aud pe Emanuel. Juxtapunerile, alea sunt cheia. Bagă asociații libere. Asociații, asociații, dar ce asociații? Între ce și ce? Evident, Emanuel nu-mi răspunde. Încep și fac psihanaliza fiecărui obiect în parte. Oare ce-ar spune canapeaua dacă ar putea să vorbească? Dar aspiratorul? Păpușa Minnie. Ia vezi ce se ascunde în spatele măștii de păpușă. Stau și-o fixez  de parc-ar fi un tablou de Bruegel, iar eu un critic care trebuie să decripteze semnificația mistică din spatele ei. Nu are cum să fie un simplu șoricel îmbrăcat în rochiță cu buline, cu siguranță  că poate fi ceva mai mult… Îmi mângâi bărbia cu un aer de filozof grec, încercând să pătrund taina care se află în spatele acestei  aparente banalități.

Pula. Minnie se uita la mine cu un aer super sictirit: Are you serious? I m just a fuckin doll.

Era clar. Atinsesem apogeul. Mai creativă nici că se putea. Îmi aprind o țigară și brusc îmi vin ideile: că trebuie să-i trimit mail lui Mitică, să-l sun pe Gică, să mă întâlnesc cu Costică…

 

ziua noastră cea de toată viața

Aș prefera de o mie de ori să curăț zăpada de pe șosele decât să trebuiască să gândesc ce să fac.  Ce să faci atunci când nu știi ce să faci?

Cel mai la îndemână e să gândești. Să-ți faci planuri de cum de azi începând, o să. Încă nu știi ce o să, dar știi cu siguranță că o să. Filozofezi despre cum o să fie atât de bine când o să, încât nici nu te mai gândești cum să. Important e că o să. Când, unde, cum, nici nu mai contează. De fapt, tu ești acum în stadiul de o să pentru că habar n-ai ce să. Și decât să te gândești la ce să, mai bine te așezi pe canapea, îți aprinzi o țigară, bei un lichior și visezi cum o să. Mamă, ce tare o să fie când o să. Și ești atât de fericit că o să că nici nu mai știi ce să. Și-atunci iar te așezi pe canapea și te gândești ce să. Și în timp ce te gândești frenetic ce să, îți vine o altă idee despre ce o să. Mamă, ce tare o să fie când o să. Îți pui muzică, bei un lichior, meriți să sărbătorești. Doar de acum o să. Ești fericit, îți suni prietenii și le zici planurile tale mărețe despre cum o să și cât de tare o să fie când o să. Ești mega fericit. Gata, ți-ai dat seama ce să faci cu viața ta. De-acum o să fie totul numai panseluțe. Minunata lume nouă. Îți bagi picioarele în el de prezent, ești de căcat băi, îi spui zeflemitor, eu o să, ai înțeles? Ce-i ăla prezent? Numai plebea se mulțumește cu prezentul. Tu ești un aristocrat, un vizionar. Nu te poți mulțumi cu rămășițele prezentului. Tu ai chestii mărețe de făcut. Tu nu ești făcut ca să. Tu o să.

Te ridici iarăși de pe canapea, privești în jur, îți aprinzi o altă țigară. Ești mulțumit. Ai făcut ceva pe ziua de azi.