Feți-frumoși

Există două categorii de băieți: băieții de treabă (loserii) și băieții răi (the big majority). Cu prima categorie, e simplu: sunt buni, puțini și în general, luați. Rămâne a doua categorie: băieții răi.

Băieții răi se împart în trei: (pseudo)artiștii, habarniștii și ilegaliștii.

  1. Categoria 1: PSEUODARTIȘTII: sunt frângătorii de inimi  prin excelență (mai ales în adolescență).  Genul care îți vorbesc cu o voce de bas, lăsând țigara să atârne de colțul gurii. Sunt ori cântăreți, ori chitariști, ori actori. Logic că sunt supercool- doar sunt artiști. Această categorie sigur te va face în foi de viță. Au toate atuurile necesare: curvari, alcoolici și aroganți. A, și artiști, evident.
  2. A doua categorie de băieți răi sunt HABARNIȘTII. Ceva  mai subtili la capitolul”mamă, cât de bun sunt”.  Aer cool și temperament zen. Foarte ușor să te îndrăgostești de ei, părând genul calm, tolerant, care ți-ar suporta crizele de drama queen. În realitate, ți le suportă pentru că fumează iarbă  and he doesn t give a fuck. Nu se atașează de nimeni și de nimic, pentru că are prea multe drame la activ și nu știe ce vrea de la viață. Genul care se va despărți de tine în modul cel mai ambiguu cu putință:  Delta nu trebuie reparată, Delta trebuie să curgă.
  3. Categoria 3: ILEGALIȘTII. Aștia sunt gay-ii așa și așa. Genul șarmant, spiritual, amestec de perversitate și politețe. Tipii gay unofficial sunt cea mai inspirată alegere pentru o relație sezonieră: știi sigur că nu o să te facă să suferi. Decât dacă ești genul care crezi în mistere sau miracole medievale. Nu, nu o să devină hetero de dragul tău.

 

Cât privește restul…sunt loseri.  Orice tip de treabă este astăzi un loser. De ce să-ți cânte ție în freză când poate să se ocupe de zen-ul personal, care îi ocupă atât de mult timp?

Tipii mișto à la Johnny Depp la care visează orice tipă  nu o să lupte pentru tine. Pentru asta există loserii: tipu’ urâțel care te face să râzi, nu fumează, nu bea și Henry Miller i se pare curată pornografie. Genul cu scop tridimensional: o mașină, o casă și-o nevastă. Singura categorie de masculi- luptători cunoscută momentan.

Cât privește feții-frumoși cu care visezi să călărești noaptea prin pădure și să dansezi pe plajă până dimineață ascultând Bolero-ul lui Ravel… da. Se poate. Doar că a doua zi pleacă călare. De ce?

Pentru că feng șuiul lor e mai important decât orice tipă. Mai ales dacă tipul are pănă în 30 de ani.

Pentru că se focusează pe carieră. N-are timp de relații. Și nici nu știe ce înseamnă multi-tasking.

Deci, ecuație simplă de gradul unu. Dacă tipii buni sunt luați, iar restul sunt combinații de pseudoartiști miserupiști luate câte k, cine să lupte pentru tine? Nici măcar gay-ul informal. Asa încât singura alternativă e să devii tu bărbatul. Să-l suni tu. Să-l inviți tu. Eventual să-l ceri tu în căsătorie (idee sugerată de un bărbat). Practic, să devii un fel de travesti. Bărbat pe dinafară și femeie pe dinăuntru. Dacă aștepți de la el să facă primul pas ca un cavaler din evul mediu, riști și…nu câștigi. Pentru că idealul, combinație 2 în 1 de bad boy și ‘te iubesc prăjiturica mea, mi-e dor de tine, pisoiaș’, slabe șanse. Niciun bad boy nu se poate dezice de la statutul său, altfel n-ar fi mai fi cool. Se poate?!

În același timp, nici un loser  nu va putea fi bad boy-ul la care visezi. De aia e loser. În schimb îți va spune ce vrei să auzi.

Poate că există și tipi care arată ca Brad Pitt și sunt super fidea, soți ideali și totodată bestii în pat. Poate că un bad boy fidel și tandru nu reprezintă o contradicție în termeni. Din punct de vedere empiric însă, nu s-au găsit rezultate în acest sens.

Se spune că oricine are o jumătate în lumea asta. Ce ne face însă să credem că jumătatea care ni se cuvine ar fi ideală? Asta ar presupune să fim atât de narcisiști încât să ne considerăm pe noi ideali. Personal, nu cred să existe cineva 100% bun. Poate cu excepția tibetanilor, dar nici acolo n-aș băga mâna în foc. Cine știe ce gânduri freudiene le trec prin cap când iau o râmă în brațe. Și ajungem iarăși la o ecuație simplă, de gradul întâi: dacă tu ești de căcat sau mă rog, hai să zicem că doar un sfert din tine este căcat (nu se poate să nu ascunzi măcar un sfert de căcat in tine, unless you are a saint), nu e logic ca și jumătatea ta, dacă există, să ascundă tot un sfert de căcat?  Prin urmare, ideea că ar exista o jumătate care ne completează e cam de căcat. La propriu. Presupunând că există jumătatea ta în univers, cu siguranță nu are cum să fie Făt-frumos pentru că tu sigur nu ești Albă ca Zăpada. Jumătatea ta nu poate fi în nici un caz bărbatul/femeia ideală, nu pentru că n-ar exista, ci pentru că reprezintă jumătatea ta. Oricum ar fi, va avea cel puțin un sfert de căcat în ea. Doar te completează, nu?

Dar de ce să gândim dragostea în jumătăți? Sferturile ce-au?  Treimile, doimile…?

 

“A fost doar un grăunte de încântare sublimă…Doar un grăunte! Oare nu e uneori îndeajuns pentru o întreagă viață de  om? Nu?”  [Dostoievski].

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s